Pentru minoritatea romă din teritoriile situate la dus și est de Carpați, în Valahia și Moldova, situația socială la începutul secolului 19 era aproape la fel ca în urmă cu cinci secole, atunci când au început să fie înrobiți. Romii erau în mare parte proprietatea boierilor și a Bisericii, dar și ai statului, reprezentat mai ales de Domnie. Singurul drept pe care proprietarii nu îl aveau asupra lor era acela de viață și moarte, deși în realitate omorârea sau mutilarea unui rom aflat în robie rămânea adesea fără nicio pedeapsă.

În Transilvania, minoritatea romă a fost eliberată din robie în 1767, atunci când împărăteasa Maria Tereza i-a plasat pe romi sub jurisdicție administrativă normală, în afara situație de proprietate particulară pe care au avut-o până atunci. Cu Bucovina devenind parte a Imperiului Habsburgic în 1775, romii din această fostă parte a Moldovei au fost eliberați în 1783, atunci când împăratul Iosif al II-lea a abolit sclavia. Minoritatea romă din Basarabia și-a îmbunătățit statutul social în 1812, atunci când teritoriul a fost anexat de Imperiul Rus iar romii au devenit șerbi, lucrând pământul stăpânilor lor, dar fără a fi formal robi ca în Moldova. Din perspectiva libertății pe care o aveau, romii din Dobrogea au avut istoric cea mai bună situație. Într-o regiune care cu greu poate fi considerată parte a moștenirii teritoriale românești până la încorporarea în România modernă la 1878, situația romilor era aceea de oameni liberi, dar sub povara fiscală a non-musulmanilor din Imperiul Otoman.

Aceasta era pe ansamblu situația minorității rome din din teritoriile românești în epoca de început a secolul 19, atunci când modernitatea politică și economică și-a făcut simțită influența în Valahia și Moldova, punând presiune asupra autorităților de la București și Iași să abordeze situația robiei romilor. Problema era una importantă, numărul romilor din cele două principate în jurul anilor 1837-1838 fiind estimat undea între 200 și 250.000 de persoane, dintr-o populație totală de 4 milioane de locuitori. Deci aproximativ 6%-7% din populație. Când spunem modernitate politică și economică ne referim la un context istoric alimentat în parte de ideile doctrinei drepturilor omului și de capitalism. Pentru a fi mai exacti, ideile moderne privind drepturile omului au forțat elitele și liderii din principate să începă să vadă robia romilor drept o anormalitate, în timp de forțele capitaliste ale pieței i-au determinat pe boieri să-i exploateze și mai tare pe romii pe care îi dețineau. În această atmosferă pre-revoluționară de la mijlocul secolului al 19-lea, marcată de diverse inițiative individuale de eliberare a romilor și de un interes crescut în jurul tratamentul adesea barbar la care erau supuși, putem înregistra pașii decisivi făcuți în direcția eliberării romilor din Valahia și Moldova, singurele teritorii românești unde aceștia era încă robi.

În martie 1843, Valahia îi eliberează pe romii deținuți de stat, o măsură pe care o ia și în privința romilor aparținând Bisericii abia în februarie 1847. Între timp, Moldova i-a eliberat pe romii aparținând statului în ianuarie 1844, mai târziu în cursul aceluiași an fiind eliberați și romii care țineau de mănăstiri și de biserică. Un mesaj puternic anti-robie pentru boieri și situația în care se aflau romii deținuți de ei este dat de Revoluția socială și națională de la 1848. Articolul 14 al Proclamației de la Islaz, documentul programatic al Revoluției, cerea “emanciparea țiganilor, cu despăgubire.” A fost momentul decisiv în care societatea românească a conștientizat că robia romilor nu mai poate continua pentru mult timp. Iar acest lucru era cu atât mai necesar cu cât minoritatea romă, chiar dacă poate informal, a fost cooptată în narativul istoric privind crearea națiunii române moderne. Unele voci cu greutate în epocă au adus în discuție posibilele rădăcini rome ale unor figuri importante ale imaginarului național, așa cum era Petru Maior sau Ion Budai Deleanu. În plus, una dintre aceste figuri, Anton Pann, a fost chiar creditat cu crearea liniei muzicale a noului imn național al României din timpul Revoluției, care este și astăzi imnul țării.

În acest context, cu cele două principate încă state separate, la 10 decembrie 1955, robia romilor era formal abolită în Moldova de către domnitorul Grigore Alexandru Ghica. Două luni mai târziu, la 8 februarie 1856, Valahia abolea și ea sclavia romilor prin semnătura principelul Barbu Știrbei. Astăzi, comunitatea romă din România celebrează 8/20 februarie (după calendarul nou) Ziua Emancipării Romilor.

Ieșirea din sclavie nu a însemnat pentru romi că greutățile sociale ua luat sfârșit, ci doar s-s-au transformat. În fapt, în afara simplei eliberări din sclavie, legile emancipării și măsurile adiacente luate de autorități trebuie văzute ca încercări de transformare a lor din nomazi în sedentari, cu scopul de a-i integra mai bine cu majoritatea românească și astfel de a plăti taxe. De altfel, romii care după 1855-1856 au ales să rămână cu statut de țărani pe pământul boierilor de care aparținuseră au fost împroprietăriți prin reforma agrară a lui Cuza din 1864. Cam în aceeași perioadă, romii din Basarabia au obținut și ei statutul de mici proprietari de pământ, mai întâi în 1861, când au devenit proprietari de pământ în schimbul unor munci pentru boieri, și definitiv, ca proprietari fără obligații, în 1868.

Pe ansamblu, în a doua jumătate a secolului al 19-lea, romii au trebuit să facă față noului statut de plătitori de taxe, unul împovărător pentru situația lor de foști sclavi, care nu primiseră niciun fel de compensație pentru aceasta sau vreaun alt fel de ajutor după eliberare. Drept consecință, mare parte a lor nu a rămas în agricultură și au plecat de pe moșiile unde fuseseră robi, în Valahia această situație fiind mai răspândită ca în Moldova. Mulți dintre ei au rămas ori s-au transformat în nomazi, călătorind de la un loc la altul în funcție de stilul lor de viață, în timp ce o altă parte semnificativă s-a stabilit în orașe și mici cartiere, în ceea ce mai târziu a devenit cunoscut stereotipic sub denumirea de  “mahalaua țigănească”,  o etnicizarea evidentă a unei realități mai degrabă sociale. Este perioada în care statul român introduce termenul legal de vagabond pentru acești oameni care încearcă să scape de greutățile impozitelor, inclusiv prin mișcarea frecventă. În aceste condiții, o parte a foștilor robi a fost asimilată de către majoritatea etnică românească. Altă parte a ales să părăsească țara mai ales pentru a merge în Europa de Vest și Statele Unite. Procentul minorității rome a scăzut astfel la 4% -5% în noul Regat al României până la începutul secolului al XX-lea.

Primul Război Mondial, cu consecințele sale asupra României, părea să fi adus o perioadă favorabilă pentru minoritatea romă. Într-o țară mai diversă din punct de vedere etnic, care a evoluat democratic prin reforma electorală și economic prin reforma agrară generală, romii au început în termeni pozitivi relația cu majoritatea românească. De exemplu, la 27 aprilie 1919, Adunarea Națională a Romilor din Ibașfalău (astăzi Dumbrăveni-Sibiu) a votat în favoarea Unirii Transilvaniei cu România. Dar mai puțin de 25 de ani mai târziu, în iunie-august 1942, majoritatea romilor indezirabili au început să fie deportați în Transnistria ca parte a planului regimului Ion Antonescu de a crea o societate românească omogenă din punct de vedere etnic. Ce s-a întâmplat între aceste două date este o evoluție care a înregistrat, pe de o parte, înființarea primelor organizații politice rome, dar a adus și radicalizarea etnică a majorității românești față de ei.

La recensământul general din 1930, 262.501 de persoane s-au declarat a fi de origine romă, reprezentând aproximativ 1.5% din populație. Dintre acestea, 84.5% trăiau în zonele rurale. Dar unii observatori ai minorității rome din acea epocă vorbesc de un număr chiar și de 600.000 de persoane pentru minoritatea romă. În orice caz, ideea generală este că ei au devenit mai profund implicați în societatea românească interbelică. Au început să fie create diverse organizații ale romilor, dintre care cea mai mare și mai influentă a fost Uniunea Generală a Romilor din România, înființată în 1933 de George A. Lăzărescu-Lăzurică, jurnalist de origine romă. Activă până în 1949, când a fost desființată de regimul comunist, Uniunea a început să fie prezidată la scurt timp după Lăzurică de Gheorghe Niculescu, vânzător de flori ca ocupație. În 1939, în timpul regelui Carol al II-lea, Uniunea activa în 40 de județe și pretindea că reprezintă aproape 800.000 de membri. Uniunea a devenit chiar și actor politic prin sprijinirea diferitelor partide în a doua parte a anilor ’30.

Dar această perioadă de relevanță pentru minoritatea romă a fost de scurtă durată. Deși nu au existat politici deliberate de discriminare rasială împotriva romilor înainte ca extremă dreaptă să acceadă la putere în România, în anul 1940, minoritatea romă, deși nerecunoscută ca atare, avea totuși o poziție inferioară majorității românești și privită în mod rasist. După septembrie 1940 apogeul politicilor rasiale a fost Holocaustul romilor, sau Porajmos cum mai este cunoscut, implementat de regimul Antonescu începând cu 1942. În timpul Porajmosului, circa 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria de către autoritățile române. Numai 14.000 s-au întors acasă în 1944 și 1945, 11.000 fiind uciși sau murind din cauza condițiilor de exterminare din Transnistria.

S-ar putea crede că regimul comunist, cu abordarea sa progresivă la adresa categoriilor sociale defavorizate, a reprezentat o perioadă favorabilă pentru romi. Este adevărat că unii romi se uită astăzi cu nostalgie la comunism deoarece aveau poate o situație mai stabilă atunci, iar regimul a ținut rasismul anti-roma sub control, dar acest lucru nu a rezolvat problemele reale ale unei comunități cu tradiții și cultură specifice. Fapt este că regimul comunist, prin abordarea lui egalitaristă, a încercat să asimileze romii majoritatății românești. La început, după ce au fost reprimați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, romii erau oricum reticenți și se temeau să se mai identifice cu această etnie. Spre exemplu, la recensământul din 1948, doar 53.425 dintre aceștia au delarat limba romani ca limba lor maternă. Mai târziu, în anii 1970 și 1980, când național-comunismul era doctrina oficială a regimului lui Ceaușescu, procesul de asimilare a fost și mai răspândit și s-a manifestat prin forțarea romilor să adopte modul de viață specific majorității românești.

Situația și evenimentele după 1989 au demonstrat că abordarea comunistă a reușit doar să mențină sub control și amâne manifestarea diferențelor și neînțelegerilor dintre majoritate și minoritate. Evenimente precum conflictul interetnic scurt, dar tragic de la Hădăreni-Mureș, din septembrie 1993, când au murit 4 persoane, au arătat brusc și tragic că educația, politicile incluzive și o activitate continuă de combatere a stereotipurilor etnice nu pot fi înlocuite prin soluții paliative pe termen scurt și forțate.

 

Surse:

Viorel Achim, The Roma in Romanian History, CEU Press, 2004.

Delia Grigore, Gheorghe Sarău, Istorie și tradiții rome, Salvați Copiii România, f.a.

Irina Năstasă-Matei, Ligia Livadă-Cadeschi, Dan Drăghia, Alexandra Iancu, Caterina Preda, Romii din România: identitate și alteritate, Manual auxiliar didactic, 2016.

Mariana Sandu, Romii din România – Repere din istorie, Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii, Editura Vanemonde, 2005.